Frumusețe în răgaz
Privit în liniștea expoziției, ciclul „Pădurea de mesteceni” propus de Elisabeth Ochsenfeld este o recreație a privirii. Prin oferta cromatică insistentă a amplelor sale deschideri și prin revărsarea de spațiu vizual plin la care lungimea panourilor invită privirea, ciclul mestecenilor odihnește. Constituie un veritabil răgaz – o oază de otium, într-o lume înnebunită după (și de) negotium. Primul mesaj al ciclului este dezmărginirea spațiului în care ceea ce putem în genere privi se privește. Prin intermediul acestei dezmărginiri, privitorul primește frumusețea; iar prin acest tip de frumusețe, obține răgazul. La un prim nivel de percepție, Elisabeth Ochsenfeld ne odihnește în frumusețea pe care a creat-o.
Dar mai există un nivel de percepție, care vine din contemplarea ciclului după ce ne-am instalat în răgazul oferit de frumusețea lui. La acest al doilea nivel, descoperim meditația.
Privit dinspre răgazul frumuseții, „Ciclul pădurea de mesteceni” este o meditație asupra artei care e condusă cu mijloacele refuzului de a medita discursiv asupra ei. Când pictorii meditează asupra picturii, ei fac, de obicei, meta-pictură: altfel spus, refuză pictura, în numele picturii. Rezultatul e, uneori, interesant. E arareori frumos. La Elisabeth Ochsenfeld însă, în discursul său vizual, păstrarea frumuseții este o condiție absolută (în acest ciclu, e vorba, cum am văzut, de acel tip de frumusețe care ne instalează în răgaz, in otio). Ca atare, meditația este condusă fără alterarea formelor, fără distrugerea figuralului, fără desfigurarea obiectului. Metoda aleasă de artistă constă în multiplicarea imaginii, prin dispunerea ei fie în dispozitiv de retablu, fie în secvențialitate de friză, fie în succesiune cinematografică, fie în descompunere stroboscopică, fie în arabesc ornamental, fie în alăturare de medalioane, fie, în fine, prin încadrarea imaginii între panouri laterale de cromatică uniformă, care o subliniază uneori prin contrast, alteori prin confirmare (cum se întâmplă în cele două tripticuri în culori de sânge ori de degradare sangvină ale mestecenilor din panoul central, cu pastel cromatic complementar în laterale).
Meditația ne propune două teme de reflecție: prima este frumusețea rezultată din fragmentarea obiectului, a doua este construirea enigmei prin scoaterea cu insistență la vedere a tot ceea ce poate fi arătat. De obicei, fragmentarea ori multiplicarea obiectului e folosită pentru analizarea obiectului vizual. Dar Elisabeth Ochsenfeld nu analizează obiectul, îl surprinde în diferite momente ale prezenței sale, care, când frumusețea plastică a reprezentării are forță, e resimțită ca revelație, ca epifanie. În multiplicarea texturii de mesteceni nu găsim nici o urmă din răceala abstractă a analizei. Regăsim însă din plin bogăția concretă a revărsării epifanice. Prima temă de reflecție, formulabilă ca întrebare astfel: „Care este sensul fragmentării și multiplicării obiectului?”, are deci ca soluție epifania, cu următoarea teoremă: atunci când frumusețea ne odihnește in otio, viața simplă și umilă își dezvăluie chipul gloriei, vocația revelației.
A doua temă de reflecție poate fi exprimată prin întrebarea: „De unde provine sentimentul enigmei, atunci când totul este etalat la vedere?”. De regulă, multiplicarea obiectului are drept urmare epuizarea a ceea ce am putea numi „ascunsul” său vizibil. Multiplicarea, se știe, demonetizează; expunerea uzează; iar deprinderea devalorizează. Totuși, cu acești mesteceni nu suntem deloc în cazul descris de fenomenul numit „opera de artă în epoca reproducerii ei mecanice”. De unde vine salvarea? În opinia mea, din frumusețe. Frumusețea, când cauți să o înțelegi, este o enigmă. Când începi să o simți, devine o taină, așa cum sunt taine marile sacramente liturgice. Nu există alt răspuns la întrebarea lansată de a doua temă de reflecție în afara aceluia că lui Elisabeth Ochsenfeld, în ciclul mestecenilor, i-a reușit frumusețea. Iar frumusețea, asemenea rozei lui Angelus Silesius, este fără de ce.
Die Rose ist ohne Warum. Sie blühet, weil sie blühet.
Sie achtet nicht ihrer selbst, fragt nicht, ob man sie siehet.
