Monday, 4 October 2010

GELU IONESCU

Nu e prea greu de observat că ciclul "mestecenilor" înfăţişat de Lili Ochsenfeld e dominat de o verticalitate care ar fi una din "legăturile" lui cu o realitate în drum spre transfigurare, cea care e inevitabil implicită în actul artistic - sau în fantasma lui. Mai departe vine jocul cu alb pe cenuşiu (sau negru) peste care cad culorile, mai ales verdele natural, prin dispunerea cărora ne înfăşoară trasparenţa, de cele mai multe ori; exsită şi "texte" pur şi simplu plane care ţin de specia decorului - o specie pe care L.O. o cultivă de mult, cu deosebită experienţă. Uneori bat vînturi care răvăşesc imaginea, alteori găsim un fel de aglomerare care trimite şi la modelul "real" - pădurile - dar şi la un fel de rigoare geometrică prin care ajungi la o seninătate trăită, plăcută, bine primită. Mărunţită, tema se detaliază şi se multiplică într-un fel de abundenţă în care contururile se desfac şi pierd din verticalitate în avantajul contrariului. Repetat privite, pînzele lui L.O. păstrează în memorie o sensibilitate armonioasă, un fel plăcut de a ţi le aminti. Mesteacănul, chiar pentru unii care nu sînt destul de sensibili la "temă" şi la natura lui vegetală atît de sfioasă şi de melanconică uneori, atît de graţioasă şi străvezie, mesteacănul devine un fel de trimis al naturii care să ne invite la o meditaţie calmă; o prezenţă, o vibraţie mai de grabă aeriană, mai de grabă ocrotitoare faţă de dramatismul vieţii, al lumii. E mult pentru lumea de azi - pariul artistei mi se pare cîştigat..

Îmi amintesc că, privind pentru prima oară, în copilărie, acest arbore incapabil de violenţă, am văzut altfel varietatea lumii vegetale. O pădure de mesteceni, mai tineri sau mai bătrîni, e o explicită invitaţie la singurătate. Vezi mai de departe lumea, adîncurile ei nu sînt sumbre, zariştea e mai aproape.

 
GELU IONESCU

No comments:

Post a Comment