Wednesday, 22 September 2010
... COMME LE VIEUX PERE TOLSTOI - LIVIANA DAN
Elisabeth Ochsenfeld are un balcon vechi şi este apropiată de Bergman, Tarkovsky şi Wajda. Cu o dragoste strict relativă, iubeşte mestecenii, copacii cu coajă de argint. Un singur mesteacăn, fie că este la Iasnaia Poliana, fie în Central Park New York, îţi restabileşte nevoia de siguranţă. Sisi, împărăteasa Austriei se îndrăgosteşte de un copac şi Marylin Monroe are cea mai tandră apropiere a vieţii ei dansând în jurul unui copac.
Pictând mesteceni, Elisabeth Ochsenfeld adoptă un stil confesiv, introspecţie dublată de o schemă precisă şi ordonată. Tipul de sensibilitate este apropiat de ceea ce numim minimalism, un insert autoficţional, o imagine a cotidianului.
Structural lucidă, Elisabeth Ochsenfeld conferă mesteacănului o fragilitate aparentă, un spirit aventuros, un pic extravagant. Impecabila eleganţă nu presupune consemnarea adevărului trăit. Un topos misterios primeşte ideologia dorului lăuntric. Privilegierea amănuntului este un atribut mult prea slab dacă avem în vedere conţinutul de mare nostalgie.
Structura se clădeşte pe presupunerea unei empatii. Lumina verde şi răcoarea luminoasă devin enigme identitare. Toate culorile sunt învăluite într-o ceaţă subţire.
Elisabeth Ochsenfeld îşi culege întâmplător senzaţiile, dar aroma / pulbere argintie şi luminozitate excesivă / este savant distilată.
Singura imagine integral plăcută pe care o chemi în minte este culoarea caisei şi un cer albastru, mătăsos, tivit cu alb. Totul pudrat cu argint.
Complicaţiile luxuriante fac atmosfera aproape tropicală. Există însă mereu mult calm şi multă aşteptare. Singurul lucru cu care merită să rămâi în pădurea ceţoasă şi alburie este adevărul. Adevărul tulburător, plin de bucurie al copacului cu scoarţă de argint.
LIVIANA DAN (Romania)
Tuesday, 21 September 2010
MANFRED STRECKER
Die Kunst kennt wiederkehrende Motive, über Jahrhunderte, sogar über die Kontinente hinweg. Unter den Bäumen ist es die Birke. Die russischen Realisten ließen sich von dem schmal aufstrebenden Laubbaum faszinieren, der weithin ihre heimatlichen Wälder bis nach Sibirien bestimmt. Auch mehr im Westen, in Finnland, im Baltikum und in Polen schlägt sich die Allgegenwart dieser Baumart im Brauchtum und in den Künsten nieder. Die Birke – Schmuck zu Fronleichnams-Prozessionen mancherorts, liebesstiftend andererseits im Mai – wurzelt aber weltweit, meist eher in abseitigen, in unwirtlichen Lagen. Anspruchsarm, begnügen sich Birken mit kargen Böden – zwischen Dünen strandnah, in der Heide, auf dem Moor, auf Industriebrachen. Dass sie im märkischen Sand den Weg von Max Liebermanns Wannsee-Villa hinab zum Wasser säumen, zeigt sie in ungewohnt kultivierter Umgebung, auf den Bildern des Malers vor dem sonnenbleichen Grün des Rasens und in leicht diesiger, bleich-heller Sommerluft.
Heimischer wirkt der Baum im Bruch, auf erdigem Boden, im klaren Licht, das scharfe Kontraste, herbe Farben schafft, unter denen schimmernd, glänzend das immer wieder von Astansätzen und schwarzen Färbungen durchbrochene Weiß der Birkenrinde körperhaft heraussticht. Fernab von den Städten inspirieren sie die Maler, einst der Dachauer Künstlerkolonie zum Beispiel oder – dem kollektiven Gedächtnis stärker eingeprägt – im Worpsweder Teufelsmoor, wie es Bilder von Paula Modersohn-Becker oder Heinrich Vogeler bezeugen.
Anpassungsfähig, verändern die Birken in Nuancen und Farbakzenten den Eindruck, den sie geben, nach Bestand und Dichte, in der sie stehen, nach Landstrich und dem natürlichen Licht, das sie dort jeweils umspielt. So im Südosten des europäischen Kontinents, wo sie es als Karpaten-Birken zu einer eigenen Varietät gebracht haben. Birkengehölz kennt die deutsch-rumänische Künstlerin Elisabeth Ochsenfeld von Kindesbeinen an, in weiß aufleuchtender Versammlung der Bäume an Wegen, am Rande der Dörfer, auf unfruchtbarem Land zwischen den Fluren. Für einen Augenmenschen, wie es die Malerin ist, verbinden sich viele biografische – wehmütige, traurige, meist eher freudige – Erinnerungen mit diesem Baum, dessen Bild für sie eine ästhetisch-emotionale Aufladung besitzt. Die Birke ist für sie, wie sie sich im Licht, selbst im Silber des Mondes gibt, von hellem Klang; die Borke des Baums mit ihren Schwärzungen wie Narben und Schrunden ein Gleichnis des Glücks trotz alledem.
Elisabeth Ochsenfelds jüngste Birkenbilder sind Übermalungen von Fotografien, aufgenommen im Umfeld eines Landhauses in den rumänischen Westkarpaten. Farbschleier zieht sie vor diesem Grund übereinander, aus farbigen strokes von Acryl, gesetzt mit energischen Hieben, sodass die aus diesem Farbgeschehen hervorscheinenden, licht ragenden, strikt vertikalen Stämme in mal dichterem, mal weiterem Abstand dem Bild wie in einer Partitur einen Rhythmus einschreiben.
„Birchscapes“ nennt die Künstlerin die Werkgruppe, weil sie nichts als Birken zeigen, folgerichtig, in einer Anlehnung an den englischen Ausdruck der „landscape“. Der Blickwinkel der Bilder wechselt, zeigt gelegentlich ein Birkenwäldchen in der Ferne, landschaftlich, horizontal, stilisiert in planer Nebeneinander-Reihung der Bäume und der sich ineinander verschlingenden Blätterkronen, rückt dagegen auf den meisten der anderen der Bilder die Stämme so nah ans Auge, dass eine Art All-over-Malerei den Bildträger ausdruckssteigernd überzieht – wobei nirgends Realismus, überall aber gezielte Gestaltung herrscht, oft Farbfläche oder in der Breite abgestufte Farbstreifen gegen Bild, Monochromie gegen Malerei, anonymer Farbauftrag gegen Gestus gesetzt werden.
Die Bildabmessungen bleiben überall streng, geometrisch beschränkt, um – wenn etwa nur die alle Gestalt auflösenden Pinselhiebe das Bildtosen durchdringen – dem Furor eine Grenze zu setzen. Bildteile stellt Elisabeth Ochsenfeld nach der Tradition der Andachtsgemälde zu Diptychen oder Triptychen zusammen, was dem religiösen Charakter entgegenkommt, der vielerorts der Birke zugeschrieben wird, zugleich aber dem künstlerischen Temperament wie auch der Ekstase der Betrachtung die Regel weist: Wie Andacht, mystische Versenkung braucht ästhetisches Erlebnis, um Wirkung zu entfalten, die Form.
Der Bildaufbau der „birchscapes“ – Schicht auf Schicht über einer großformatig ausgedruckten Fotografie – trägt sinnfällig das künstlerische Konzept. Die Fotografie – wie strittig auch immer ihr Abbildcharakter sein mag – repräsentiert die Wirklichkeit, die Fakten der Welt, die sich in den wechselnden Lebensaugenblicken einer Biografie mit persönlichen Bedeutungen aufladen – wenn auch Elisabeth Ochsenfeld den Farbdruck der zugrunde liegenden Fotografie schon in die Richtung des Farbklimas verändert, das ihrem Bildplan vorschwebt. Kaum mehr zu datieren aber wären nach den malerischen Daten dieser Bilder die Erlebnisse, die sich darin niederschlagen und sich überlagernd, gegenseitig verstärkend oder balancierend zu deren Gesamtstimmung beitragen. Elisabeth Ochsenfelds Birkenbilder sind dicht gewebt wie das Leben, eher allerdings nach seinen glücklicheren Momenten, sie feiern es.
MANFRED STRECKER (Germany
Saturday, 18 September 2010
DEE C’RELL (UK)
YOU, WHITE BIRCH
Oh gentle touch across thy spirit,
such wonder for the gracious honour that is bestowed upon my heart.
Your subtle nature, I stand humble before you.
Whisper to me in your hidden tongue, as if to caress my undivulged inner love.
Transfixed by such radiant glow, free me as I inhale you.
This land that you loan to I, your quiet inner strength,
You, I love, you I hold.
DEE C’RELL (UK)
SMARANDA VULTUR
Am văzut pentru prima dată o adevărată pădure de mesteceni, în 1972, la Zelengorsk, între St. Petersburg (pe atunci încă Leningrad) şi frontiera finlandeză, în singura după-amiază liberă, în care am putut scăpa de vigilenţa ghidei noastre (eram într-un grup organizat şi plecasem fără să spunem nimănui de intenţiile noastre), pentru a lua trenul şi a merge o oră spre Marea Baltică. Mergeam pe urmele însemnărilor de jurnal ale lui A. E. Baconsky, pe care soţul meu le citise înainte de plecare, pe urmele lui Repin (era tot pe acolo o localitate Repino) şi ne simţeam ca într-o escapadă periculoasă, cu gândul că am putea fi legitimaţi şi întrebaţi ce căutăm în trenul care merge spre Finlanda (în principiu nu era voie nici să părăsim grupul, format în mare majoritate din muncitori de la o fabrică din Braşov).
Pădurea de mesteceni cobora pieziş spre marea ca un lac şi înaintarea noastră era o treptată scufundare într-o lumină lăptoasă şi totuşi transparentă, uşoară ca un val. Am coborât destul de abrupt, dar drumul părea uşor şi senzaţia era de mare eliberare. La întoarcere, după ce am făcut o baie în apa caldă, nemişcată, urcam ca printr-un păienjeniş străpuns doar de corpurile noastre, pe atunci zvelte şi agile, şi de freamătul vag perceptibil al frunzelor în vârfuri. De atunci, prezenţa mestecenilor într-o pădure, văzută chiar şi de la distanţă, e ca o descoperire secretă a unei bucurii neirosite, un semn al unei întoarceri în prezentul atât de concret şi în acelaşi timp impalpabil. Mă agăţ de imaginea lor pentru a-l fixa în clipă, mă identific cu amestecul de tărie şi fragilitate, de netezimi strălucitoare şi asprime, pe care mi-l transmit.
Am văzut desigur şi filmul lui Vajda, «Pădurea de mesteceni» şi atâtea alte filme, picturi sau fotografii în care mestecenii sunt protagonişti, am încercat într-o vară să transplantăm un puiete de mesteacăn din pădure într-o grădină. Nu a dăinuit. Se lasă greu domesticit şi poate doar imaginea e capabilă să o facă.
Prin texturile ei armonioase şi grave, în care culoarea e aşezată abundent şi expresionist sau se spaţiază în filigranele unei geometrii care străpunge coaja pentru a sonda miezul luminos al lucrurilor, pădurea de mesteceni imaginată de Elisabeth Ochsenfeld, redă perfect rigoarea şi forţa vie ce stau îngemănate în acest copac al nordului, care opune potrivniciilor, plăpânda lui tărie.
SMARANDA VULTUR (Romania)
Thursday, 16 September 2010
I found this lovely nest on the ground during a walk. It's beautifully woven from small roots and strips of plastic that likely came from a faux burlap bag or a tarp. This image speaks to the adaptability of nature and to the loss of farms. 100 years ago, might the nest have been constructed with horse's hair or wool? White birch bark is not only strikingly beautiful and perfect for tinder...it also has medicinal properties.
MARTY KLEIN (USA)
ILEANA PINTILIE
Să scriu despre mesteceni ? de ce nu şi despre fagi, stejari sau brazi, copaci întâlniţi în drumurile mele pe la munte?
La început n-am înţeles tema cerută cu atâta ardoare, dar după un timp mi-am dat seama.
Nu, nu era vorba de un film de Tarkovski şi nici de Andrej Vajda, ci despre o lume a visului şi a copilăriei care pluteşte încă în amintirea Elisabethei Ochsenfeld.
Pentru ea mestecenii evocă acele tărâmuri de mult părăsite de părinţii ei, de întreaga familie, răzleţită prin lumea largă din cauza războiului şi a venirii sovieticilor în Basarabia. Fuga aceasta disperată din faţa ruşilor i-a făcut pe unii să se piardă de alţii, dând naştere unor poveşti incredibil de dramatice şi tensionate, demne de romanele de aventuri.
Apoi, legat de acest sentiment al unui pământ natal – pe care nu l-a cunoscut direct, ci doar l-a văzut „cu ochii larg închişi”, ascultând poveştile bunicii, ale mamei – a cunoscut nostalgia indusă de ceilalţi, a visat la această lume care era una interioară, subiectivă, în ultimă instanţă ireală.
Elisabeth a început să picteze mai târziu aceste păduri de mesteceni, decupaje infinite de ţesături vegetale, ca într-o friză decorativă. Alteori, a atras-o doar expresivitatea trunchiurile albe, reţinând pe ele lumina lăptoasă a toamnei. Oricum, aceste picturi exprimă o bucurie proaspătă la vederea colţurilor de verdeaţă. Dar nu este vorba doar de o stare în faţa naturii, ci de o melancolie acumulând întreaga nostalgie a unui trecut uitat, ascuns undeva în suflet.
A fost mereu înconjurată de femei – bunica, mama, mătuşi îndepărtate şi ciudate – toate strălucind printr-o frumuseţe interiorizată, prin singularitatea figurilor, dar şi a destinelor lor. Evenimentele regăsirilor, în această familie răzleţită, au fost trăite cu pasiunea adolescenţei, dovedind că există un destin, dincolo de toate întâmplările vieţii. Astfel, cu pasiunea unei aventuri şi-a descoperit tot atunci unchiul plecat peste mări şi revenit ca printr-o minune sau mătuşile de la Moscova. Fragmentele acestei biografii aparte, pe care şi-a asumat-o până la capăt, revin neîncetat metamorfozate în creaţia ei.
Imaginea acestor femei puternice din familie, pline de pasiune şi înfruntând destinul cu demnitate, a condus-o pe Elisabeth la descoperirea, în pandant, a personalităţii unor femei artiste, devenite emblematice prin suferinţa lor, prin destinul straniu şi prin forţa cu care au ştiut să depăşească momentele critice, transfigurându-le prin artă. Aceste portrete ale lui Camille Claudel, Anna Ahmatova, Marina Tvetaieva, Frida Kahlo, transformate în modele exemplare, se adaugă şi întăresc modele copilăriei, rămase tăinuite în amintirile de acasă, la care se îndreaptă mereu gândurile sale.
Timişoara, 30 septembrie 2009
ILEANA PINTILIE (Romania)
Tuesday, 14 September 2010
Monday, 13 September 2010
Sunday, 12 September 2010
EUGEN VASILIU
Orice mesteacăn este o poveste de dragoste.
Albul scoarţei este aidoma gândului imaculat al începutului oricărei iubiri din copilărie, brăzdat apoi de rănile negre ale păcatelor maturităţii.
Trunchiul drept şi înalt are acea fermitate a iubirii iniţiale, contrazisă numai de ramurile care vor să-l abată de la drumul ales.
Foşnetul frunzelor este oglindirea potopului de şoapte cu care iubirea îşi mărturiseşte exaltările şi îşi scuză trădările, deopotrivă de necesare.
Orice mesteacăn este o poveste de viaţă.
A picta mesteceni înseamnă a repovesti vieţi, adică a picta destine.
Dumnezeu poate fi invidios…
EUGEN VASILIU (Romania)
CALATORIA ALBA. UN ROMAN - ADRIANA BABETI
S-ar prea putea ca, odată, cine ştie când, povestea adevărată cu mestecenii pe care mi-a spus-o într-o după-amiază Lili, să devină un roman. Sau o carte de memorii. Până atunci, în faţa ochilor noştri se află zeci de trunchiuri, coroane, ramuri, pâlcuri, păduri de mesteceni văzuţi prin sensibilitatea şi harul artistic al unei pictoriţe de primă linie, Elisabeth Ochsenfeld. Pentru mine, dintotdeauna, de demult, din copilăria şi adolescenţa noastră comună, Lili. Sunt imagini de o frumuseţe care mi-a tăiat respiraţia şi m-au umplut de o melancolie irepresibilă tocmai pentru că le-am ştiut povestea.
E drumul adevărat pe care un copil, Lili Andrianov, îl face în spaţiu şi-n timp în 1961, alături de mama ei, străbate zile şi nopţi de iarnă imensitatea albă a Rusiei într-un tren, lipită de geam, pe urmele strămoşilor neuitaţi, în căutarea lor, a celor izgoniţi din Basarabia în timpul războiului şi rămaşi acolo, în deportare, dincolo de Urali, în Karaganda. Spune Lili: „Pentru mine a fost o călătorie magică, de nedescris în cuvinte, pentru că era iarnă, în chiar noaptea Anului Nou, când totul semăna cu o poveste. Eram un copil uimit şi puţin înfricoşat de noutatea lumii în care intram. Cum stăteam lipită de geam, totul se mişca pe albul gros al zăpezii, care opaciza peisajul şi din care se decupau doar mestecenii sau flăcările turnurilor de gaz. Şi-am ajuns la capătul lumii, unde, după ani de zile, cei care fuseserăm cândva o familie, ne-am reîntâlnit. S-a plâns mult, s-a plâns întruna, de bucurie şi tristeţe, de speranţă şi deznădejde. I-aş putea spune călătoria albă, cu tot ce înseamnă asta. Abia când eu însămi am ales calea dezrădăcinării şi am emigrat în Germania, abia atunci, deci, am înţeles ce reprezentau pentru mine mestecenii văzuţi în copilărie. Erau pietricelele luminoase care mă ajutau să găsesc drumul înapoi. Mi-am dat seama abia atunci că, în toţi anii, m-am mişcat pe glob printre paralele şi meridiane şi că, de fapt, m-am rotit pe o rază largă, mereu printr-o pădure de mesteceni”.
E aşa cum spune ea însăşi, o limbă secretă, un mesaj tainic, întipărit acolo, în scoarţa acelor copaci plini de graţie. Un mesaj pe care îl descifrează şi-l preschimbă în imagini superbe, încărcate de o imensă, copleşitoare bucurie.
ADRIANA BABEŢI (Romania)
IUBIRE - ANA BLANDIANA
Iubire, spaimă de singuratate,
Zeitate ambigua
Ingropată până la brâu in pământ,
Nu-ţi cer nimic.
Pentru mine se desprind toate frunzele
Şi păsările de mine se apropie
Plecând.
Pietrele se-mperechiaza sub ochii mei
Şi nasc;
Ce-aş mai putea să cer,
Neiertătoare stăpâna ?
Oricum pentru mine
Oasele serafice ale mestecenilor
Or sa rămâna.............................
IULIANA VORODI
În grădina sufletului meu
e un copac de aur
şi unul de argint
înfrăţiţi
ce-şi împart florile de rubin
şi frunzele de smarald.
..........................................
De mi-ar fi aripile păsări
cu aripi-frunze
un copac aş fi.
Cer mi-ar fi pământul,
rădăcinile-mi ramuri,
ar picura ploaie
cu stropi de ţărâna,
florile-mi ochi de păsări ar fi.
Vântul...taine mi-ar şopti
iar eu cu mii de ochi
lumina din zori aş sorbi.
IULIANA VARODI (Romania)
e un copac de aur
şi unul de argint
înfrăţiţi
ce-şi împart florile de rubin
şi frunzele de smarald.
..........................................
De mi-ar fi aripile păsări
cu aripi-frunze
un copac aş fi.
Cer mi-ar fi pământul,
rădăcinile-mi ramuri,
ar picura ploaie
cu stropi de ţărâna,
florile-mi ochi de păsări ar fi.
Vântul...taine mi-ar şopti
iar eu cu mii de ochi
lumina din zori aş sorbi.
IULIANA VARODI (Romania)
O AMETEALA VERDE - ROBERT SERBAN
nu folosesc stiloul
pentru că ar trebui să scriu cu el tot timpul
sau să nu-l uit deschis niciodată
altfel
cerneala se usucă pe vârful peniţei
şi hârtia hârâie ca plămânul unui tuberculos
inspir şi
păstrez aerul în mine până
mă cuprinde o ameţeală verde
ca terenul de fotbal
nu ţin cu nici-o echipă
nu fac pronosticuri
nu cunosc jucătorii
dar aş putea să umflu cu gura
o minge
şi apoi s-o şutez
spre curtea şcolii din apropiere
poate că un copil va veni cu ea înapoi
şi-mi va cere un autograf
aşa cum cer copiii vedetelor cu crampoane
atunci mi-aş deschide stiloul
şi i-aş înfige vârful
în supapa neagră
prin care încerc
încerc
încerc
să respir
ROBERT SERBAN (Romania)
Friday, 10 September 2010
Saturday, 4 September 2010
JOANNE SILVER
The pattern evokes the simplest of weavings, the most basic calligraphy: white verticals crossed by inky black horizontals. Whether standing amid darker pines or clustered in a grove, birch trees have left an impression on human consciousness for millennia. Long before Robert Frost harnessed their spirit in poetry, ancient cultures found strength in their radiance, their femininity, their scrappy ability to take root where mightier trees dared not—in the aftermath of forest fires and other devastations to the land.
For Elisabeth Ochsenfeld, the birch tree has been a lifelong inspiration. Her paintings capture nuance in its stark coloration, strength in its slender form, abstraction in what is a very recognizable object. Whole trees rarely appear. Instead, the artist zeroes in on a portion of her subject, frequently treating it as a theme and variations in multi-panel works.
The singularity of the birch tree serves as a starting point for the Ochsenfeld. With only a few strokes, she can convey her subject. Sometimes, the tree loses all anchors. Roots, leaves, earth, sky dissolve amid a flurry of black and white confetti in one of the most abstract diptychs. Swept against a ground of luminous chartreuse, the birch no longer stands earthbound, but soars in a more transcendent realm. Like the poet Andrew Marvell’s “green thought in a green shade,” this tangible entity has shed its specificity and taken on the attributes of all items like it. And yet, as rendered by the artist’s sure hand, the tree retains its physicality in paint. The transformation is masterful: a concept so vivid, it begs to be touched.
The cycle from thing to idea to thing echoes the organic nature of Ochsenfeld’s perennial subject. Seasons come and go in her paintings. One long, narrow work features an expanse of pale trunks interlaced with dashes of black and April green. New growth has exploded to life here, across a universe that stretches from one edge of the canvas to another, in a panoply that bears the tree’s distinct signature, repeated seemingly ad infinitum.
In other paintings strands of rust or icy gray transport birches through different times of the year or of their own lives. Ochsenfeld avoids pinning her trees to a particular moment or place. Each burst of new green carries the implication of a future withering, just as each patch of black on white suggests a tree or even an entire forest.
Civilizations from Celtic Britain to Norse Scandinavia and Russia have celebrated the symbolic power of the birch tree. Purity gleams from the whiteness of its bark. In fact, the name ‘birch’ is related to the Germanic root for ‘white,’ ‘bright,’ and ‘shine.’ Fertility and rebirth correspond to the birch’s capacity to thrive in environments that look too desolate to foster life. It is not surprising that societies that made boats from the birch’s bark, liquor from its sap, and furniture from its timber would elevate the tree to iconic status.
In Ochsenfeld’s art, however, the tree has no nationality, no home, no agenda. It is alive in paint, and will be reborn again and again as long as she continues to see its image in her mind’s eye.
JOANNE SILVER (USA)
GANDURI: DESPRE MESTECENI - PIA BRANZEU
La ce meditezi atunci când te gândeşti la o pădure de mesteceni? În mod firesc, la trunchiurile lor cu scoarţă albă, înconjurate de foşnet de frunze şi murmur de izvor. Şi cu cât cazi mai adânc pe gânduri cu atât îţi vin în minte mai multe amănunte silvestre, aducându-te în cele din urmă, logic, până la gnomii păzitori ai fiecărui arbore, aşa cum îi descrie tradiţia celtă sau vreun şaman din triburile sud-americane. Atunci însă când vezi arborii pictoriţei Elizabeth Ochsenfeld, gândurile, provocate de forme şi culori neaşteptate, o iau cu totul razna şi alunecă uimitor de lesne din zona iconicului înspre cea a simbolicului.
Întâi vezi cum arborii înţepenesc în neclintire, ca nişte soldaţi înşiraţi pentru bătălie, cu scuturile şi lăncile pregătite să lovească şi cu dorinţa de a lupta în ei, mai puternică decât frica de moarte.
Apoi, încet, încet, prin nemişcare, mestecenii se transformă în elementele unui dicţionar: înşiraţi unul lângă celălalt, arborii devin cuvinte şi, asemenea lor, pot împleti sensuri, ţese texte şi include în fiecare sintagmă un strop din armonia lumii. Mestecenii-cuvinte ai pictoriţei Elizabeth Ochsenfeld mă fac să aud, pe lângă şoapta frunzelor, şi melodia limbajului verbal: ei sintetizează, comprimă şi negociază înţelesuri, se contextualizează şi decontextualizează continuu, includ şi exclud elemente de semnificaţie, pornesc un joc semiotic al intertextualităţii literare şi al canonicităţii. Iar dacă ar trebui să definesc dicţionarul mestecenilor, l-aş transforma în ceva cu totul neobişnuit, ceva ce nu cuprinde toate cuvintele dintr-o limbă, toate instrumentele prin care putem comunica mai mult sau mai puţin fideli gândurilor noastre, ci doar acelea prin care ne exprimăm iubirea, aplecarea spre frumos şi grija pentru aproape. Pentru că mestecenii generează ritualuri ale dragostei de natură şi de om, ale armoniei universale, ale microcosmosului unit cu macrocosmosul în dansul păcii universale. Iată de ce pictura îi permite Elisabethei Ochsenfeld să pornească o cruciadă pentru readucerea omului profan de pe teritoriile necredinţei, ale nihilismului şi ale simulacrelor postmodernităţii spre cele ale sacrului. Tocmai pe acest om fascinat de suprafeţe şi nu de adâncuri, de lucruri mărunte şi nu de cele înalte îl invită artista să-şi caute izbăvirea în epifanii catharctice provocate de culori şi forme, în relaţii noi cu o natură capabilă să-l călăuzească spre miezul adevărului, al frumuseţii şi al solidarităţii umane. Iubirea pictoriţei pentru mesteceni are la bază, neîndoielnic, credinţa într-o lege universală, unde totul tinde spre reconciliere şi spre o mai adâncă organizare a vieţii, unde operele de artă îmbogăţesc spiritul, aşa cum o fac, de bună seamă, şi scrierile teologice, poezia sau muzica.
Mai văd în fiecare arbore din tablourile artistei un stâlp ce leagă pământul de cer, un axis mundi invitând la înălţare şi gânduri spirituale. Fiecare copac este o chemare a zeilor, fiecare frunză sau mugure conţine ceva din spiritul lumii. Iată de ce, atunci când poeţii romantici englezi se plimbau în Districtul Lacurilor, intrau în comuniune cu natura şi găseau aici un rezervor nesfârşit de energie. Peisajul puternic îi făcea să înţeleagă şi mecanismele actului poetic: încărcaţi de puterea pădurilor, a lacurilor, a poienelor cu narcise, poeţii retrăiau acasă, pentru a doua oară, emoţia stârnită de peisaj şi, copleşiţi de ea, scriau. Fiecare arbore le inspira un stih, fiecare ramură o silabă, unite printr-un ritual născut din ordinea prestabilită şi clară a cosmosului, dintr-o structură bine aşezată a legăturilor dintre elementele naturii, dintre natură şi oameni, dintre oameni şi zei. Mestecenii din tablouri au şi ei puteri asemănătoare: inspiră, pun în circulaţie energii protectoare împotriva relelor nevăzute şi pot, asemenea rugăciunilor, să apropie lumea reală, a unui aici şi acum al prezentului, de cea a divinităţii nevăzute şi eterne, de dincolo. În fine, o altă asemănare ce îmi vine în minte atunci când privesc tablourile pictoriţei Ochsenfeld este cea dintre arbori şi trupul uman. Privite ca un corp cu braţele ridicate, trunchiurile şi ramurile arborilor invită la suprapuneri, aşa cum se întâmplă cu Green Man, o zeitate vegetală a celţilor, reprezentată cu trup de om şi faţă din frunze. În Cântarea cântărilor, iubita lui Solomon este descrisă ca „finicul de zveltă”, iar în mitologia greacă, fecioarele urmărite de zei sunt salvate de poftele acestora prin transformare în arbori. Ele câştigă astfel forţa de a se opune oricăror forţe supranaturale: odată devenite copac şi încărcate de puterea naturii, tinerele femei, altminteri neputincioase ca fiinţe umane, nu mai pot fi înfrânte de nimic.
Pădurile din Ciclul de mesteceni sunt şi ele încărcate de fior, ca fiinţele umane. Unele au în plus şi frumuseţea alb-negru a unei zebre sau forţa sublimă a unui fulger văratic sau misterul ideogramelor japoneze sau tristul veşmânt cenuşiu al unor deţinuţi. Ne vorbesc din fiecare tablou în alt mod, provocând o altă asemănare şi conducându-ne spre alte posibile comparaţii. Culorile lor neaşteptate, de la galbenul cel mai blând până la movul cel mai tulburat, sunt întotdeauna răzvrătite împotriva verdelui tradiţional al vegetaţiei, dar, fiind pline de sevă, au un efect purificator şi integrator. Văzându-le, înţelegem invitaţia pictoriţei de a atinge, din când în când, scoarţa noduroasă a unui mesteacăn şi de a-l cuprinde într-o uşoară şi sfioasă îmbrăţişare. Vom simţi atunci cum seva lui ne pătrunde braţele şi ne umple pieptul cu refluxuri nemărginite de iubire, ajutându-ne prin cerurile noastre suprapuse să luptăm mai senini împotriva nefericirilor unei lumi învolburate de criză.
Friday, 3 September 2010
SCENERY IN OTIO - HORIA ROMAN PATAPIEVICI
(Beauty within Ease)
When viewed in the silence of the art gallery, the "Forest of Birch Trees" series presented by Elisabeth Ochsenfeld is a sight for sore eyes. Thanks to the persistent chromatic vista of its spaciousness and the abundant full visual space that draw's the viewer's sight to the horizontal, wide panels, the birch trees series gives tranquility to the eye. It is a genuine moment of ease - an otium oasis amidst a world maddened with (and by) negotium. The first and foremost mes-sage of the series lies in the removing of the boundaries of a space where what we can generally look at draws its own sight inwards. Through the dislocation of these boundaries the viewer faces absolute beauty; and it is through this type of beauty that the viewer gains a special degree of ease. At the first level of perception, Elisabeth Ochsenfeld gives us rest within the beauty she has created.
Nevertheless, there is another level of perception that arises from admiring her series after we have dwelt within the ease offered by its beauty. It is at this second level that we discover meditation.
Admired from the reposing perspective of beauty, the "Forest of Birch Trees Series" is a meditation upon art conducted by means of refusing discourse meditation. When painters meditate upon painting they generally create meta-paintings: in other words, they reject the painting on its own terms. The outcome is sometimes quite interesting. It is seldom beautiful. Nevertheless, preserving beauty within her visual discourse is for Elisabeth Ochsenfeld an absolute prerequisite (in this series, as we have just shown, we refer to that particular type of beauty which places us at that ease as in otio). Therefore, such meditation is conducted without altering the shapes, without annihilating the outlined concept, without mutilating the object. The artist's selected method is to multiply by setting it either in a frame, or frieze sequence, cinematic succession, stroboscopic decomposition, adorning arabesque, medallion juxtaposition, or, lastly, by framing the image between lateral panels of uniform chromatics, which highlight it now by contrast and now by confirmation (as, for instance, the two triptychs of purple chromatics or sanguineous nuances of the birch trees in the central panel, with complementary lateral pastel).
Meditation suggests two trains of thought: the first is beauty emerging from object fragmenta-tion, the second is mystery creation by insistent unveiling in plain view of all that can be shown. As a rule, fragmentation or object multiplication is employed with a view to analyzing the visual object. However, Elisabeth Ochsenfeld does not seek to analyze the object, she would rather capture it in various glimpses of its presence which is felt as a revelation, as an epiphany, when the physical representation beauty entails vigor. Inside the multiplication of the birch trees texture we can find no trace whatsoever of the abstract coolness pertaining to an analytical process. On the contrary, we can fully rediscover the concrete richness of the overflowing epiphany. The first theme to ponder upon, captured in the form of the following question: "What is the purpose of object fragmentation and multiplication?", therefore has as its solution the epiphany itself, together with the following theorem: when beauty rests in otio, simple and humble life discloses its glorious appearance, the call of revelation.
The second pensive theme is the expression of the following question:" Where does the mystery feeling arise from when everything is displayed in the open?". Generally, object multiplication leads to the exhaustion of what we may call its visible "hidden side". It is well known that multiplication lessens; exhibition wears out; habit devalues. Still, in the case of these birch trees, we are not placed within the phenomenon called "the work of art in its mechanical reproduction era". Where does salvation come from? In my opinion, it emerges from beauty. Beauty, when one tries to understand it, proves to be an enigma. When one begins to feel it, it becomes a mystery, mysteries as with the great liturgical sacraments. There is no other answer to the question raised by the second meditation theme than that Elisabeth Ochsenfeld has accomplished pure beauty in her birch trees series. And beauty, just like Angelus Silesius' rose, cannot fathom the "why".
Die Rose ist ohne Warum. Sie blühet, weil sie blühet.
Sie achtet nicht ihrer selbst, fragt nicht, ob man sie siehet.
The rose explains. It blooms because it blooms.
It heeds not itself, asks not how you see it.
BIRKENMALE - JOHANN LIPPET
Birkenmale
Leuchtend weiß glänzend
leuchtendweißglänzend
steht sie dort grüßt winkend
läßt spielen die Blätter
es flüstern die Silberlinge von weit
gedreht nach dem Windhauch
Dort steht sie hat Bodenrecht
ist Pionierpflanze bereitet das Leben
für andere die Landschaft den Horizont entlang
Oasen für das Auge des müden Wanderers
im gesprungenen Weiß der Rinde
sieht er nicht schwarz denn er weiß:
Das Begreifen des Falschen geht
dem Begreifen des Wahren voraus
Thursday, 2 September 2010
DIE BIRKE - STEFAN HOHENADL
Gedanken zum Birken-Katalog von Elisabeth Ochsenfeld
Als Max Liebermann sich 1909 sein Sommerhaus am Berliner Wannsee erbauen ließ, waren die von ihm so geschätzten Birken schon da und schienen nur darauf zu warten, in die Gestaltung seines Gartens einbezogen zu werden. Heute leben sie in vielen seiner Bilder weiter. Auch die Mitglieder der Worpsweder Künstlerkolonie, Paula Moderson-Becker, Otto Moderson und Heinrich Vogeler wählten die Birke als häufiges Sujet. Der helle Stamm und die zarten Blätter mögen als Zeichen des Aufbruchs ein willkommener Gegensatz zur nicht nur von Kaspar David Friedrich viel zitierten, eher dunklen deutschen Eiche dargestellt haben. Birken sind ‚internationale‘ Bäume, ihre hohe Anpassungsfähigkeit steht einer ideologischen Deutung eher entgegen.
Ungefähr vierzig Birken-Arten kommen in Europa und Nordamerika, in Asien, auf der gesamten nördlichen Halbkugel vor. Birken stellen wenig Anforderungen an Boden und Klima, sie gedeihen auf nassem wie auf trockenem Grund, in Heidegebieten, auf Dünen und im Moor. Sogar in den Städten, auf Mauerresten. Birken bevorzugen das Licht. Anders als die Eiche, der Ölbaum, oder andere Bäume, stellt die Birke dabei keine Ansprüche an die Ewigkeit. Sie erscheint überall und immer, sie pflanzt sich selber fort. Birken sind wahre Pionierpflanzen.
Ihr Name ist in beinahe allen germanischen Sprachen vertreten und stammt vermutlich von dem indogermanischen Begriff b’erag ab, was man mit glänzend übersetzen könnte. Auffallend ist der starke Wechsel von der hellen, bis ins reine Weiß changierenden Rinde hin zu den dunkleren, oft bis ins Schwarze gehenden Teilen der Borke. Es scheint, als könne dieser typische Helldunkel-Kontrast zwiespältige Gefühle beim Menschen auslösen.
Meine frühesten Erinnerungen an Birken beziehen sich auf neun Bäume im Oberstdorfer Garten meiner Eltern. Als schnellwachsende Bäume wurden sie gepflanzt, um die möglicherweise neugierigen Blicke der zahlreich an unserem Grundstück vorbei spazierenden Menschen abzuwehren. Für mich als kleinen Jungen stellten diese Birken ein Wäldchen dar, das ich als hell, licht und freundlich empfand, wohl auch durch den Gegensatz zu den hohen, schroffen und bis zur Baumgrenze hin meist von dunklen Nadelhölzern bewachsenen Bergen meiner Allgäuer Heimat. Ein besonderer Reiz ging von der permanent abblätternden Rinde der Bäume aus, die mich an Papier erinnerte. Diese Rindenstücke zu lösen, sich anzueignen, erweckte einen gehörigen Zwiespalt der Gefühle in mir, stellte es doch einen durchaus gewalttätigen Eingriff in eine Ordnung dar. Vergleichbar dem Abzupfen von Tapete in unserem Kinderzimmer, einer damaligen Vorliebe meiner Schwester. Wand wie Baumstamm blieben verletzt zurück und die Zustimmung der Eltern erschien mehr als fraglich. Freilich war mir und den Eltern die tiefe Verankerung der Birke im germanischen Volksglauben nicht bewusst. Dieser sah den Baum unter dem persönlichen Schutz der Göttin Freya und es herrschte die Idee vor, dass der Mensch mit dem Entfernen von Rinde einer lebenden Birke den Zorn Thors auf sich zöge! Nur ein vorsichtiges, den Gesetzen der Natur folgendes ‚Pflücken‘ der Rinde könne ein magisches Pergament liefern, das dabei helfen sollte, das Interesse anderer Menschen für sich zu erwecken.
Seit frühster Zeit fühlen sich die Menschen Bäumen stark verbunden. Wie er steht der Mensch aufrecht da, mit den Füßen auf der Erde und dem Kopf hoch im Himmel. Viele religiöse Erfahrungen wurden mit dem Bild des Weltenbaumes, im Norden meist einer gewaltigen Eiche oder auch einer Lärche, beschrieben. Ebenso in der Genesis, mit den Bäumen im Garten Eden, dem Baum der Erkenntnis und dem Baum des ewigen Lebens, Spross aus der Wurzel Jesse. Lorbeerkranz, Friedenspalme und Ölzweig sind göttliche Attribute aus mythischen Quellen, deren tiefe symbolische Bedeutung sich bis in unsere Tage erhalten hat.
Die Verwurzelung der Birke in der Mythologie ist vielgestalt. Birkenzweige wurden zur Geisteraustreibung verwendet, indem man damit sanft über besessene Tiere oder Menschen strich. Wiegen wurden zum Schutz der Kinder aus Birkenholz geschnitzt, aber auch die traditionellen Besen der Hexen sollen aus Birkenzweigen gefertigt worden sein. In katholischen Gegenden schmücken junge, aufblühende Birkenstämme und Zweige die Häuser zur Fronleichnamsprozession, in der Nähe von bäuerlichen Anwesen wurde sie gleichzeitig ungern gesehen, da sie dem Volksglauben nach Blitze anziehen soll.
Schützende wie gefährdende Momente scheint sie zu vereinen, so wie ihr Typus durch die Polarität von schwarz und weiß gekennzeichnet ist. Die starke Beziehung zum Licht vermag ihrer oft gesenkt wirkenden Gestalt nicht zu wiedersprechen, das rastlose Gezitter der langstieligen Blätter im Wind kann in träumerische und melancholische Stimmung versetzen.
Elisabeth Ochsenfelds Birken erlebt der Betrachter zumeist im Detail. Auf eine Verortung im erkennbaren Raum verzichtet sie. Im Einzelbild wie in der Serie überwiegt der flirrende Charakter des sich scheinbar stetig wandelnden Stammes, sowie der Reflektionen des Lichtes im Blattwerk. Ruhepunkte sucht das Auge eher vergeblich, außer auf den klar abgegrenzten Flächen monochromer Farbgebung, die sie in vielen ihrer Bilder begleitend einsetzt. Die so typische hell-dunkel Zeichnung der Stämme wird zum grafisch abstrakten Muster, das teilweise schriftzeichenähnliche Botschaften assoziieren lässt. Es entsteht oft der Eindruck sowohl von Zeitlosigkeit, als auch von Bewegung. Die Materie der Birken löst sich im Licht auf. Die Farbspiele sind nicht alleine vom Baum geschaffen, sondern spiegeln Empfindungen und Stimmungen wieder, die vielleicht kein anderer Baum so hervorrufen kann, wie eben die Birke.
STEFAN HOHENADL (Germany)
August 2009
Subscribe to:
Posts (Atom)