Elisabeth Ochsenfeld are un balcon vechi şi este apropiată de Bergman, Tarkovsky şi Wajda. Cu o dragoste strict relativă, iubeşte mestecenii, copacii cu coajă de argint. Un singur mesteacăn, fie că este la Iasnaia Poliana, fie în Central Park New York, îţi restabileşte nevoia de siguranţă. Sisi, împărăteasa Austriei se îndrăgosteşte de un copac şi Marylin Monroe are cea mai tandră apropiere a vieţii ei dansând în jurul unui copac.
Pictând mesteceni, Elisabeth Ochsenfeld adoptă un stil confesiv, introspecţie dublată de o schemă precisă şi ordonată. Tipul de sensibilitate este apropiat de ceea ce numim minimalism, un insert autoficţional, o imagine a cotidianului.
Structural lucidă, Elisabeth Ochsenfeld conferă mesteacănului o fragilitate aparentă, un spirit aventuros, un pic extravagant. Impecabila eleganţă nu presupune consemnarea adevărului trăit. Un topos misterios primeşte ideologia dorului lăuntric. Privilegierea amănuntului este un atribut mult prea slab dacă avem în vedere conţinutul de mare nostalgie.
Structura se clădeşte pe presupunerea unei empatii. Lumina verde şi răcoarea luminoasă devin enigme identitare. Toate culorile sunt învăluite într-o ceaţă subţire.
Elisabeth Ochsenfeld îşi culege întâmplător senzaţiile, dar aroma / pulbere argintie şi luminozitate excesivă / este savant distilată.
Singura imagine integral plăcută pe care o chemi în minte este culoarea caisei şi un cer albastru, mătăsos, tivit cu alb. Totul pudrat cu argint.
Complicaţiile luxuriante fac atmosfera aproape tropicală. Există însă mereu mult calm şi multă aşteptare. Singurul lucru cu care merită să rămâi în pădurea ceţoasă şi alburie este adevărul. Adevărul tulburător, plin de bucurie al copacului cu scoarţă de argint.
LIVIANA DAN (Romania)
No comments:
Post a Comment