S-ar prea putea ca, odată, cine ştie când, povestea adevărată cu mestecenii pe care mi-a spus-o într-o după-amiază Lili, să devină un roman. Sau o carte de memorii. Până atunci, în faţa ochilor noştri se află zeci de trunchiuri, coroane, ramuri, pâlcuri, păduri de mesteceni văzuţi prin sensibilitatea şi harul artistic al unei pictoriţe de primă linie, Elisabeth Ochsenfeld. Pentru mine, dintotdeauna, de demult, din copilăria şi adolescenţa noastră comună, Lili. Sunt imagini de o frumuseţe care mi-a tăiat respiraţia şi m-au umplut de o melancolie irepresibilă tocmai pentru că le-am ştiut povestea.
E drumul adevărat pe care un copil, Lili Andrianov, îl face în spaţiu şi-n timp în 1961, alături de mama ei, străbate zile şi nopţi de iarnă imensitatea albă a Rusiei într-un tren, lipită de geam, pe urmele strămoşilor neuitaţi, în căutarea lor, a celor izgoniţi din Basarabia în timpul războiului şi rămaşi acolo, în deportare, dincolo de Urali, în Karaganda. Spune Lili: „Pentru mine a fost o călătorie magică, de nedescris în cuvinte, pentru că era iarnă, în chiar noaptea Anului Nou, când totul semăna cu o poveste. Eram un copil uimit şi puţin înfricoşat de noutatea lumii în care intram. Cum stăteam lipită de geam, totul se mişca pe albul gros al zăpezii, care opaciza peisajul şi din care se decupau doar mestecenii sau flăcările turnurilor de gaz. Şi-am ajuns la capătul lumii, unde, după ani de zile, cei care fuseserăm cândva o familie, ne-am reîntâlnit. S-a plâns mult, s-a plâns întruna, de bucurie şi tristeţe, de speranţă şi deznădejde. I-aş putea spune călătoria albă, cu tot ce înseamnă asta. Abia când eu însămi am ales calea dezrădăcinării şi am emigrat în Germania, abia atunci, deci, am înţeles ce reprezentau pentru mine mestecenii văzuţi în copilărie. Erau pietricelele luminoase care mă ajutau să găsesc drumul înapoi. Mi-am dat seama abia atunci că, în toţi anii, m-am mişcat pe glob printre paralele şi meridiane şi că, de fapt, m-am rotit pe o rază largă, mereu printr-o pădure de mesteceni”.
E aşa cum spune ea însăşi, o limbă secretă, un mesaj tainic, întipărit acolo, în scoarţa acelor copaci plini de graţie. Un mesaj pe care îl descifrează şi-l preschimbă în imagini superbe, încărcate de o imensă, copleşitoare bucurie.
ADRIANA BABEŢI (Romania)
No comments:
Post a Comment