La ce meditezi atunci când te gândeşti la o pădure de mesteceni? În mod firesc, la trunchiurile lor cu scoarţă albă, înconjurate de foşnet de frunze şi murmur de izvor. Şi cu cât cazi mai adânc pe gânduri cu atât îţi vin în minte mai multe amănunte silvestre, aducându-te în cele din urmă, logic, până la gnomii păzitori ai fiecărui arbore, aşa cum îi descrie tradiţia celtă sau vreun şaman din triburile sud-americane. Atunci însă când vezi arborii pictoriţei Elizabeth Ochsenfeld, gândurile, provocate de forme şi culori neaşteptate, o iau cu totul razna şi alunecă uimitor de lesne din zona iconicului înspre cea a simbolicului.
Întâi vezi cum arborii înţepenesc în neclintire, ca nişte soldaţi înşiraţi pentru bătălie, cu scuturile şi lăncile pregătite să lovească şi cu dorinţa de a lupta în ei, mai puternică decât frica de moarte.
Apoi, încet, încet, prin nemişcare, mestecenii se transformă în elementele unui dicţionar: înşiraţi unul lângă celălalt, arborii devin cuvinte şi, asemenea lor, pot împleti sensuri, ţese texte şi include în fiecare sintagmă un strop din armonia lumii. Mestecenii-cuvinte ai pictoriţei Elizabeth Ochsenfeld mă fac să aud, pe lângă şoapta frunzelor, şi melodia limbajului verbal: ei sintetizează, comprimă şi negociază înţelesuri, se contextualizează şi decontextualizează continuu, includ şi exclud elemente de semnificaţie, pornesc un joc semiotic al intertextualităţii literare şi al canonicităţii. Iar dacă ar trebui să definesc dicţionarul mestecenilor, l-aş transforma în ceva cu totul neobişnuit, ceva ce nu cuprinde toate cuvintele dintr-o limbă, toate instrumentele prin care putem comunica mai mult sau mai puţin fideli gândurilor noastre, ci doar acelea prin care ne exprimăm iubirea, aplecarea spre frumos şi grija pentru aproape. Pentru că mestecenii generează ritualuri ale dragostei de natură şi de om, ale armoniei universale, ale microcosmosului unit cu macrocosmosul în dansul păcii universale. Iată de ce pictura îi permite Elisabethei Ochsenfeld să pornească o cruciadă pentru readucerea omului profan de pe teritoriile necredinţei, ale nihilismului şi ale simulacrelor postmodernităţii spre cele ale sacrului. Tocmai pe acest om fascinat de suprafeţe şi nu de adâncuri, de lucruri mărunte şi nu de cele înalte îl invită artista să-şi caute izbăvirea în epifanii catharctice provocate de culori şi forme, în relaţii noi cu o natură capabilă să-l călăuzească spre miezul adevărului, al frumuseţii şi al solidarităţii umane. Iubirea pictoriţei pentru mesteceni are la bază, neîndoielnic, credinţa într-o lege universală, unde totul tinde spre reconciliere şi spre o mai adâncă organizare a vieţii, unde operele de artă îmbogăţesc spiritul, aşa cum o fac, de bună seamă, şi scrierile teologice, poezia sau muzica.
Mai văd în fiecare arbore din tablourile artistei un stâlp ce leagă pământul de cer, un axis mundi invitând la înălţare şi gânduri spirituale. Fiecare copac este o chemare a zeilor, fiecare frunză sau mugure conţine ceva din spiritul lumii. Iată de ce, atunci când poeţii romantici englezi se plimbau în Districtul Lacurilor, intrau în comuniune cu natura şi găseau aici un rezervor nesfârşit de energie. Peisajul puternic îi făcea să înţeleagă şi mecanismele actului poetic: încărcaţi de puterea pădurilor, a lacurilor, a poienelor cu narcise, poeţii retrăiau acasă, pentru a doua oară, emoţia stârnită de peisaj şi, copleşiţi de ea, scriau. Fiecare arbore le inspira un stih, fiecare ramură o silabă, unite printr-un ritual născut din ordinea prestabilită şi clară a cosmosului, dintr-o structură bine aşezată a legăturilor dintre elementele naturii, dintre natură şi oameni, dintre oameni şi zei. Mestecenii din tablouri au şi ei puteri asemănătoare: inspiră, pun în circulaţie energii protectoare împotriva relelor nevăzute şi pot, asemenea rugăciunilor, să apropie lumea reală, a unui aici şi acum al prezentului, de cea a divinităţii nevăzute şi eterne, de dincolo. În fine, o altă asemănare ce îmi vine în minte atunci când privesc tablourile pictoriţei Ochsenfeld este cea dintre arbori şi trupul uman. Privite ca un corp cu braţele ridicate, trunchiurile şi ramurile arborilor invită la suprapuneri, aşa cum se întâmplă cu Green Man, o zeitate vegetală a celţilor, reprezentată cu trup de om şi faţă din frunze. În Cântarea cântărilor, iubita lui Solomon este descrisă ca „finicul de zveltă”, iar în mitologia greacă, fecioarele urmărite de zei sunt salvate de poftele acestora prin transformare în arbori. Ele câştigă astfel forţa de a se opune oricăror forţe supranaturale: odată devenite copac şi încărcate de puterea naturii, tinerele femei, altminteri neputincioase ca fiinţe umane, nu mai pot fi înfrânte de nimic.
Pădurile din Ciclul de mesteceni sunt şi ele încărcate de fior, ca fiinţele umane. Unele au în plus şi frumuseţea alb-negru a unei zebre sau forţa sublimă a unui fulger văratic sau misterul ideogramelor japoneze sau tristul veşmânt cenuşiu al unor deţinuţi. Ne vorbesc din fiecare tablou în alt mod, provocând o altă asemănare şi conducându-ne spre alte posibile comparaţii. Culorile lor neaşteptate, de la galbenul cel mai blând până la movul cel mai tulburat, sunt întotdeauna răzvrătite împotriva verdelui tradiţional al vegetaţiei, dar, fiind pline de sevă, au un efect purificator şi integrator. Văzându-le, înţelegem invitaţia pictoriţei de a atinge, din când în când, scoarţa noduroasă a unui mesteacăn şi de a-l cuprinde într-o uşoară şi sfioasă îmbrăţişare. Vom simţi atunci cum seva lui ne pătrunde braţele şi ne umple pieptul cu refluxuri nemărginite de iubire, ajutându-ne prin cerurile noastre suprapuse să luptăm mai senini împotriva nefericirilor unei lumi învolburate de criză.
No comments:
Post a Comment