CIPRIAN RADOVAN (Romania)
Sunday 28 November 2010
Saturday 27 November 2010
Tuesday 16 November 2010
Tuesday 19 October 2010
Monday 11 October 2010
Monday 4 October 2010
GELU IONESCU
Nu e prea greu de observat că ciclul "mestecenilor" înfăţişat de Lili Ochsenfeld e dominat de o verticalitate care ar fi una din "legăturile" lui cu o realitate în drum spre transfigurare, cea care e inevitabil implicită în actul artistic - sau în fantasma lui. Mai departe vine jocul cu alb pe cenuşiu (sau negru) peste care cad culorile, mai ales verdele natural, prin dispunerea cărora ne înfăşoară trasparenţa, de cele mai multe ori; exsită şi "texte" pur şi simplu plane care ţin de specia decorului - o specie pe care L.O. o cultivă de mult, cu deosebită experienţă. Uneori bat vînturi care răvăşesc imaginea, alteori găsim un fel de aglomerare care trimite şi la modelul "real" - pădurile - dar şi la un fel de rigoare geometrică prin care ajungi la o seninătate trăită, plăcută, bine primită. Mărunţită, tema se detaliază şi se multiplică într-un fel de abundenţă în care contururile se desfac şi pierd din verticalitate în avantajul contrariului. Repetat privite, pînzele lui L.O. păstrează în memorie o sensibilitate armonioasă, un fel plăcut de a ţi le aminti. Mesteacănul, chiar pentru unii care nu sînt destul de sensibili la "temă" şi la natura lui vegetală atît de sfioasă şi de melanconică uneori, atît de graţioasă şi străvezie, mesteacănul devine un fel de trimis al naturii care să ne invite la o meditaţie calmă; o prezenţă, o vibraţie mai de grabă aeriană, mai de grabă ocrotitoare faţă de dramatismul vieţii, al lumii. E mult pentru lumea de azi - pariul artistei mi se pare cîştigat..
Îmi amintesc că, privind pentru prima oară, în copilărie, acest arbore incapabil de violenţă, am văzut altfel varietatea lumii vegetale. O pădure de mesteceni, mai tineri sau mai bătrîni, e o explicită invitaţie la singurătate. Vezi mai de departe lumea, adîncurile ei nu sînt sumbre, zariştea e mai aproape.
GELU IONESCU
Saturday 2 October 2010
EUGEN VASILIU
Orice mesteacăn este o poveste de dragoste.
Albul scoarţei este aidoma gândului imaculat al începutului oricărei iubiri din copilărie, brăzdat apoi de rănile negre ale păcatelor maturităţii.
Trunchiul drept şi înalt are acea fermitate a iubirii iniţiale, contrazisă numai de ramurile care vor să-l abată de la drumul ales.
Foşnetul frunzelor este oglindirea potopului de şoapte cu care iubirea îşi mărturiseşte exaltările şi îşi scuză trădările, deopotrivă de necesare.
Orice mesteacăn este o poveste de viaţă.
A picta mesteceni înseamnă a repovesti vieţi, adică a picta destine.
Dumnezeu poate fi invidios…
EUGEN VASILIU
DELICIILE GRADINII / DIE WONNEN DES GARTENS - CONSTANTIN FLONDOR
DELICIILE GRADINII
Grădina. Loc de hărnicie şi lene. Trudă şi contemplaţie. Geo-metrie ca măsură şi înţelegere a pământului alături de mirarea şi nepriceperea în faţa firii. În grădină respiri, vezi şi mai ales asculţi. Sub ascultare cele ascunse se dezvăluie.
Este grădina un peisaj? Nu. Grădina nu poate fi doar un peisaj fiindcă ea nu stă sub semnul derizoriu al esteticului ci este o scriere despre bine, adevăr şi frumos. Un text despre Cuvânt. Grădinarul însuşi făptuieşte un text sub pana divină. De aici văz-duhul ei. În acest fel ea, cuprinde, învăluie şi dezvăluie dulceaţa.
Grădina ni se oferă ca un fagure de miere, iar trecerea pictorului ca trecerea unui degustător.
DIE WONNEN DES GARTENS
Der Garten kann ein Ort der Begegnung zwischen Fleiß und Muße der Kontemplation sein. Zwischen Geo-Metrie als Maß und Begreifen der Erde und staunendem Nichtbegreifen der Natur. Hier kann man atmen, sehen und vor allem hören. Das unter dem Schein Verbogene enthüllt sich.
Ist der Garten nicht eine Landschaft?
Nein. Der Garten kann nicht nur eine Landschaft sein, eben weil er steht nicht unter dem belanglosen Zeichen des Āsthetischen, sondernist in erster Reihe eine Schrift über das Gute und das Wahre. Ein Schrift über Das Wort. Aus göttlicher Eingebung erschafft der Gärtner selbst einen Text. Daher die Durchsichtigkeit des Gartens. Sein Atem wird sichtbar. Auf diese Weise verhüllt und enthüllt der Garten seinen Liebreiz. Jetzt bietet sich uns der Garten al seine Quelle der Köstlichkeiten. Und der Gang des Malers als der Gang des Kosters.
1995
CONSTANTIN FLONDOR
ASTRID SCHUHMACHER
EINGESCHRIEBEN INS WEISS DEINES STAMMES
TRÄGST DU HEIMAT.
SEHNSUCHT WEHT IM ZERBRECHLICHEN GRÜN
DEINER ZWEIGE,
FLÜSTERST DEIN LIED IN UNSERE HERZEN:
SCHICKST ES MIT DEM GESANG DES VOGELS
WEIT HINAUS.
ASTRID SCHUHMACHER
TRÄGST DU HEIMAT.
SEHNSUCHT WEHT IM ZERBRECHLICHEN GRÜN
DEINER ZWEIGE,
FLÜSTERST DEIN LIED IN UNSERE HERZEN:
SCHICKST ES MIT DEM GESANG DES VOGELS
WEIT HINAUS.
ASTRID SCHUHMACHER
Wednesday 22 September 2010
... COMME LE VIEUX PERE TOLSTOI - LIVIANA DAN
Elisabeth Ochsenfeld are un balcon vechi şi este apropiată de Bergman, Tarkovsky şi Wajda. Cu o dragoste strict relativă, iubeşte mestecenii, copacii cu coajă de argint. Un singur mesteacăn, fie că este la Iasnaia Poliana, fie în Central Park New York, îţi restabileşte nevoia de siguranţă. Sisi, împărăteasa Austriei se îndrăgosteşte de un copac şi Marylin Monroe are cea mai tandră apropiere a vieţii ei dansând în jurul unui copac.
Pictând mesteceni, Elisabeth Ochsenfeld adoptă un stil confesiv, introspecţie dublată de o schemă precisă şi ordonată. Tipul de sensibilitate este apropiat de ceea ce numim minimalism, un insert autoficţional, o imagine a cotidianului.
Structural lucidă, Elisabeth Ochsenfeld conferă mesteacănului o fragilitate aparentă, un spirit aventuros, un pic extravagant. Impecabila eleganţă nu presupune consemnarea adevărului trăit. Un topos misterios primeşte ideologia dorului lăuntric. Privilegierea amănuntului este un atribut mult prea slab dacă avem în vedere conţinutul de mare nostalgie.
Structura se clădeşte pe presupunerea unei empatii. Lumina verde şi răcoarea luminoasă devin enigme identitare. Toate culorile sunt învăluite într-o ceaţă subţire.
Elisabeth Ochsenfeld îşi culege întâmplător senzaţiile, dar aroma / pulbere argintie şi luminozitate excesivă / este savant distilată.
Singura imagine integral plăcută pe care o chemi în minte este culoarea caisei şi un cer albastru, mătăsos, tivit cu alb. Totul pudrat cu argint.
Complicaţiile luxuriante fac atmosfera aproape tropicală. Există însă mereu mult calm şi multă aşteptare. Singurul lucru cu care merită să rămâi în pădurea ceţoasă şi alburie este adevărul. Adevărul tulburător, plin de bucurie al copacului cu scoarţă de argint.
LIVIANA DAN (Romania)
Tuesday 21 September 2010
MANFRED STRECKER
Die Kunst kennt wiederkehrende Motive, über Jahrhunderte, sogar über die Kontinente hinweg. Unter den Bäumen ist es die Birke. Die russischen Realisten ließen sich von dem schmal aufstrebenden Laubbaum faszinieren, der weithin ihre heimatlichen Wälder bis nach Sibirien bestimmt. Auch mehr im Westen, in Finnland, im Baltikum und in Polen schlägt sich die Allgegenwart dieser Baumart im Brauchtum und in den Künsten nieder. Die Birke – Schmuck zu Fronleichnams-Prozessionen mancherorts, liebesstiftend andererseits im Mai – wurzelt aber weltweit, meist eher in abseitigen, in unwirtlichen Lagen. Anspruchsarm, begnügen sich Birken mit kargen Böden – zwischen Dünen strandnah, in der Heide, auf dem Moor, auf Industriebrachen. Dass sie im märkischen Sand den Weg von Max Liebermanns Wannsee-Villa hinab zum Wasser säumen, zeigt sie in ungewohnt kultivierter Umgebung, auf den Bildern des Malers vor dem sonnenbleichen Grün des Rasens und in leicht diesiger, bleich-heller Sommerluft.
Heimischer wirkt der Baum im Bruch, auf erdigem Boden, im klaren Licht, das scharfe Kontraste, herbe Farben schafft, unter denen schimmernd, glänzend das immer wieder von Astansätzen und schwarzen Färbungen durchbrochene Weiß der Birkenrinde körperhaft heraussticht. Fernab von den Städten inspirieren sie die Maler, einst der Dachauer Künstlerkolonie zum Beispiel oder – dem kollektiven Gedächtnis stärker eingeprägt – im Worpsweder Teufelsmoor, wie es Bilder von Paula Modersohn-Becker oder Heinrich Vogeler bezeugen.
Anpassungsfähig, verändern die Birken in Nuancen und Farbakzenten den Eindruck, den sie geben, nach Bestand und Dichte, in der sie stehen, nach Landstrich und dem natürlichen Licht, das sie dort jeweils umspielt. So im Südosten des europäischen Kontinents, wo sie es als Karpaten-Birken zu einer eigenen Varietät gebracht haben. Birkengehölz kennt die deutsch-rumänische Künstlerin Elisabeth Ochsenfeld von Kindesbeinen an, in weiß aufleuchtender Versammlung der Bäume an Wegen, am Rande der Dörfer, auf unfruchtbarem Land zwischen den Fluren. Für einen Augenmenschen, wie es die Malerin ist, verbinden sich viele biografische – wehmütige, traurige, meist eher freudige – Erinnerungen mit diesem Baum, dessen Bild für sie eine ästhetisch-emotionale Aufladung besitzt. Die Birke ist für sie, wie sie sich im Licht, selbst im Silber des Mondes gibt, von hellem Klang; die Borke des Baums mit ihren Schwärzungen wie Narben und Schrunden ein Gleichnis des Glücks trotz alledem.
Elisabeth Ochsenfelds jüngste Birkenbilder sind Übermalungen von Fotografien, aufgenommen im Umfeld eines Landhauses in den rumänischen Westkarpaten. Farbschleier zieht sie vor diesem Grund übereinander, aus farbigen strokes von Acryl, gesetzt mit energischen Hieben, sodass die aus diesem Farbgeschehen hervorscheinenden, licht ragenden, strikt vertikalen Stämme in mal dichterem, mal weiterem Abstand dem Bild wie in einer Partitur einen Rhythmus einschreiben.
„Birchscapes“ nennt die Künstlerin die Werkgruppe, weil sie nichts als Birken zeigen, folgerichtig, in einer Anlehnung an den englischen Ausdruck der „landscape“. Der Blickwinkel der Bilder wechselt, zeigt gelegentlich ein Birkenwäldchen in der Ferne, landschaftlich, horizontal, stilisiert in planer Nebeneinander-Reihung der Bäume und der sich ineinander verschlingenden Blätterkronen, rückt dagegen auf den meisten der anderen der Bilder die Stämme so nah ans Auge, dass eine Art All-over-Malerei den Bildträger ausdruckssteigernd überzieht – wobei nirgends Realismus, überall aber gezielte Gestaltung herrscht, oft Farbfläche oder in der Breite abgestufte Farbstreifen gegen Bild, Monochromie gegen Malerei, anonymer Farbauftrag gegen Gestus gesetzt werden.
Die Bildabmessungen bleiben überall streng, geometrisch beschränkt, um – wenn etwa nur die alle Gestalt auflösenden Pinselhiebe das Bildtosen durchdringen – dem Furor eine Grenze zu setzen. Bildteile stellt Elisabeth Ochsenfeld nach der Tradition der Andachtsgemälde zu Diptychen oder Triptychen zusammen, was dem religiösen Charakter entgegenkommt, der vielerorts der Birke zugeschrieben wird, zugleich aber dem künstlerischen Temperament wie auch der Ekstase der Betrachtung die Regel weist: Wie Andacht, mystische Versenkung braucht ästhetisches Erlebnis, um Wirkung zu entfalten, die Form.
Der Bildaufbau der „birchscapes“ – Schicht auf Schicht über einer großformatig ausgedruckten Fotografie – trägt sinnfällig das künstlerische Konzept. Die Fotografie – wie strittig auch immer ihr Abbildcharakter sein mag – repräsentiert die Wirklichkeit, die Fakten der Welt, die sich in den wechselnden Lebensaugenblicken einer Biografie mit persönlichen Bedeutungen aufladen – wenn auch Elisabeth Ochsenfeld den Farbdruck der zugrunde liegenden Fotografie schon in die Richtung des Farbklimas verändert, das ihrem Bildplan vorschwebt. Kaum mehr zu datieren aber wären nach den malerischen Daten dieser Bilder die Erlebnisse, die sich darin niederschlagen und sich überlagernd, gegenseitig verstärkend oder balancierend zu deren Gesamtstimmung beitragen. Elisabeth Ochsenfelds Birkenbilder sind dicht gewebt wie das Leben, eher allerdings nach seinen glücklicheren Momenten, sie feiern es.
MANFRED STRECKER (Germany
Saturday 18 September 2010
DEE C’RELL (UK)
YOU, WHITE BIRCH
Oh gentle touch across thy spirit,
such wonder for the gracious honour that is bestowed upon my heart.
Your subtle nature, I stand humble before you.
Whisper to me in your hidden tongue, as if to caress my undivulged inner love.
Transfixed by such radiant glow, free me as I inhale you.
This land that you loan to I, your quiet inner strength,
You, I love, you I hold.
DEE C’RELL (UK)
SMARANDA VULTUR
Am văzut pentru prima dată o adevărată pădure de mesteceni, în 1972, la Zelengorsk, între St. Petersburg (pe atunci încă Leningrad) şi frontiera finlandeză, în singura după-amiază liberă, în care am putut scăpa de vigilenţa ghidei noastre (eram într-un grup organizat şi plecasem fără să spunem nimănui de intenţiile noastre), pentru a lua trenul şi a merge o oră spre Marea Baltică. Mergeam pe urmele însemnărilor de jurnal ale lui A. E. Baconsky, pe care soţul meu le citise înainte de plecare, pe urmele lui Repin (era tot pe acolo o localitate Repino) şi ne simţeam ca într-o escapadă periculoasă, cu gândul că am putea fi legitimaţi şi întrebaţi ce căutăm în trenul care merge spre Finlanda (în principiu nu era voie nici să părăsim grupul, format în mare majoritate din muncitori de la o fabrică din Braşov).
Pădurea de mesteceni cobora pieziş spre marea ca un lac şi înaintarea noastră era o treptată scufundare într-o lumină lăptoasă şi totuşi transparentă, uşoară ca un val. Am coborât destul de abrupt, dar drumul părea uşor şi senzaţia era de mare eliberare. La întoarcere, după ce am făcut o baie în apa caldă, nemişcată, urcam ca printr-un păienjeniş străpuns doar de corpurile noastre, pe atunci zvelte şi agile, şi de freamătul vag perceptibil al frunzelor în vârfuri. De atunci, prezenţa mestecenilor într-o pădure, văzută chiar şi de la distanţă, e ca o descoperire secretă a unei bucurii neirosite, un semn al unei întoarceri în prezentul atât de concret şi în acelaşi timp impalpabil. Mă agăţ de imaginea lor pentru a-l fixa în clipă, mă identific cu amestecul de tărie şi fragilitate, de netezimi strălucitoare şi asprime, pe care mi-l transmit.
Am văzut desigur şi filmul lui Vajda, «Pădurea de mesteceni» şi atâtea alte filme, picturi sau fotografii în care mestecenii sunt protagonişti, am încercat într-o vară să transplantăm un puiete de mesteacăn din pădure într-o grădină. Nu a dăinuit. Se lasă greu domesticit şi poate doar imaginea e capabilă să o facă.
Prin texturile ei armonioase şi grave, în care culoarea e aşezată abundent şi expresionist sau se spaţiază în filigranele unei geometrii care străpunge coaja pentru a sonda miezul luminos al lucrurilor, pădurea de mesteceni imaginată de Elisabeth Ochsenfeld, redă perfect rigoarea şi forţa vie ce stau îngemănate în acest copac al nordului, care opune potrivniciilor, plăpânda lui tărie.
SMARANDA VULTUR (Romania)
Thursday 16 September 2010
I found this lovely nest on the ground during a walk. It's beautifully woven from small roots and strips of plastic that likely came from a faux burlap bag or a tarp. This image speaks to the adaptability of nature and to the loss of farms. 100 years ago, might the nest have been constructed with horse's hair or wool? White birch bark is not only strikingly beautiful and perfect for tinder...it also has medicinal properties.
MARTY KLEIN (USA)
ILEANA PINTILIE
Să scriu despre mesteceni ? de ce nu şi despre fagi, stejari sau brazi, copaci întâlniţi în drumurile mele pe la munte?
La început n-am înţeles tema cerută cu atâta ardoare, dar după un timp mi-am dat seama.
Nu, nu era vorba de un film de Tarkovski şi nici de Andrej Vajda, ci despre o lume a visului şi a copilăriei care pluteşte încă în amintirea Elisabethei Ochsenfeld.
Pentru ea mestecenii evocă acele tărâmuri de mult părăsite de părinţii ei, de întreaga familie, răzleţită prin lumea largă din cauza războiului şi a venirii sovieticilor în Basarabia. Fuga aceasta disperată din faţa ruşilor i-a făcut pe unii să se piardă de alţii, dând naştere unor poveşti incredibil de dramatice şi tensionate, demne de romanele de aventuri.
Apoi, legat de acest sentiment al unui pământ natal – pe care nu l-a cunoscut direct, ci doar l-a văzut „cu ochii larg închişi”, ascultând poveştile bunicii, ale mamei – a cunoscut nostalgia indusă de ceilalţi, a visat la această lume care era una interioară, subiectivă, în ultimă instanţă ireală.
Elisabeth a început să picteze mai târziu aceste păduri de mesteceni, decupaje infinite de ţesături vegetale, ca într-o friză decorativă. Alteori, a atras-o doar expresivitatea trunchiurile albe, reţinând pe ele lumina lăptoasă a toamnei. Oricum, aceste picturi exprimă o bucurie proaspătă la vederea colţurilor de verdeaţă. Dar nu este vorba doar de o stare în faţa naturii, ci de o melancolie acumulând întreaga nostalgie a unui trecut uitat, ascuns undeva în suflet.
A fost mereu înconjurată de femei – bunica, mama, mătuşi îndepărtate şi ciudate – toate strălucind printr-o frumuseţe interiorizată, prin singularitatea figurilor, dar şi a destinelor lor. Evenimentele regăsirilor, în această familie răzleţită, au fost trăite cu pasiunea adolescenţei, dovedind că există un destin, dincolo de toate întâmplările vieţii. Astfel, cu pasiunea unei aventuri şi-a descoperit tot atunci unchiul plecat peste mări şi revenit ca printr-o minune sau mătuşile de la Moscova. Fragmentele acestei biografii aparte, pe care şi-a asumat-o până la capăt, revin neîncetat metamorfozate în creaţia ei.
Imaginea acestor femei puternice din familie, pline de pasiune şi înfruntând destinul cu demnitate, a condus-o pe Elisabeth la descoperirea, în pandant, a personalităţii unor femei artiste, devenite emblematice prin suferinţa lor, prin destinul straniu şi prin forţa cu care au ştiut să depăşească momentele critice, transfigurându-le prin artă. Aceste portrete ale lui Camille Claudel, Anna Ahmatova, Marina Tvetaieva, Frida Kahlo, transformate în modele exemplare, se adaugă şi întăresc modele copilăriei, rămase tăinuite în amintirile de acasă, la care se îndreaptă mereu gândurile sale.
Timişoara, 30 septembrie 2009
ILEANA PINTILIE (Romania)
Tuesday 14 September 2010
Monday 13 September 2010
Sunday 12 September 2010
EUGEN VASILIU
Orice mesteacăn este o poveste de dragoste.
Albul scoarţei este aidoma gândului imaculat al începutului oricărei iubiri din copilărie, brăzdat apoi de rănile negre ale păcatelor maturităţii.
Trunchiul drept şi înalt are acea fermitate a iubirii iniţiale, contrazisă numai de ramurile care vor să-l abată de la drumul ales.
Foşnetul frunzelor este oglindirea potopului de şoapte cu care iubirea îşi mărturiseşte exaltările şi îşi scuză trădările, deopotrivă de necesare.
Orice mesteacăn este o poveste de viaţă.
A picta mesteceni înseamnă a repovesti vieţi, adică a picta destine.
Dumnezeu poate fi invidios…
EUGEN VASILIU (Romania)
CALATORIA ALBA. UN ROMAN - ADRIANA BABETI
S-ar prea putea ca, odată, cine ştie când, povestea adevărată cu mestecenii pe care mi-a spus-o într-o după-amiază Lili, să devină un roman. Sau o carte de memorii. Până atunci, în faţa ochilor noştri se află zeci de trunchiuri, coroane, ramuri, pâlcuri, păduri de mesteceni văzuţi prin sensibilitatea şi harul artistic al unei pictoriţe de primă linie, Elisabeth Ochsenfeld. Pentru mine, dintotdeauna, de demult, din copilăria şi adolescenţa noastră comună, Lili. Sunt imagini de o frumuseţe care mi-a tăiat respiraţia şi m-au umplut de o melancolie irepresibilă tocmai pentru că le-am ştiut povestea.
E drumul adevărat pe care un copil, Lili Andrianov, îl face în spaţiu şi-n timp în 1961, alături de mama ei, străbate zile şi nopţi de iarnă imensitatea albă a Rusiei într-un tren, lipită de geam, pe urmele strămoşilor neuitaţi, în căutarea lor, a celor izgoniţi din Basarabia în timpul războiului şi rămaşi acolo, în deportare, dincolo de Urali, în Karaganda. Spune Lili: „Pentru mine a fost o călătorie magică, de nedescris în cuvinte, pentru că era iarnă, în chiar noaptea Anului Nou, când totul semăna cu o poveste. Eram un copil uimit şi puţin înfricoşat de noutatea lumii în care intram. Cum stăteam lipită de geam, totul se mişca pe albul gros al zăpezii, care opaciza peisajul şi din care se decupau doar mestecenii sau flăcările turnurilor de gaz. Şi-am ajuns la capătul lumii, unde, după ani de zile, cei care fuseserăm cândva o familie, ne-am reîntâlnit. S-a plâns mult, s-a plâns întruna, de bucurie şi tristeţe, de speranţă şi deznădejde. I-aş putea spune călătoria albă, cu tot ce înseamnă asta. Abia când eu însămi am ales calea dezrădăcinării şi am emigrat în Germania, abia atunci, deci, am înţeles ce reprezentau pentru mine mestecenii văzuţi în copilărie. Erau pietricelele luminoase care mă ajutau să găsesc drumul înapoi. Mi-am dat seama abia atunci că, în toţi anii, m-am mişcat pe glob printre paralele şi meridiane şi că, de fapt, m-am rotit pe o rază largă, mereu printr-o pădure de mesteceni”.
E aşa cum spune ea însăşi, o limbă secretă, un mesaj tainic, întipărit acolo, în scoarţa acelor copaci plini de graţie. Un mesaj pe care îl descifrează şi-l preschimbă în imagini superbe, încărcate de o imensă, copleşitoare bucurie.
ADRIANA BABEŢI (Romania)
Subscribe to:
Posts (Atom)